Urme de creion tocit
Era micuta si ii placea sa calatoreasca cu trenul. Mereu cauta sa ocupe locul de la geam fiindca ii placea sa vada cum peisajul fuge pe langa tren, sau cel putin asa credea ea. Statea cu nasul lipit de geam si il aburea pentru a desena feti frumosi si unicorni cu care sa se joace in timpul calatoriei. La fiecare statie in care se oprea mai trecea un an si incepea sa inteleaga ca de fapt trenul e cel care alearga prin timp.
Avea mult de mers, nu stia cate statii va parcurge, dar ajunsese cea de-a nouasprezecea. Nu era prea departe.
De data aceasta intreba politicos daca poate ocupa locul de la fereastra fara sa dea buzna repezita. Se uita in jurul ei ca nu cumva cineva sa o surprinda aburind din nou geamul. Incepe sa isi deseneze barbatul pe care il va iubi, casa in care va locui, aripile cu care va zbura peste necunoscut …
Nici nu intorcea bine capul ca imaginile desenate dispareau si trebuia sa le contureze din nou… si tot desena pana cand a coborat la statia douazeci si cinci. Se plimba prin gara fara sa se grabeasca sa isi cumpere bilet pentru urmatoarele statii, avea destul timp si putea sa mai alerge printre trenuri. Emotia ei cea mai profunda era sa simta ca traieste secvente din geamul aburit pe care degetul desena dorinte, nestiind ca pune intrebari…
Statea cuminte in sala de asteptare, asteptand parca sa vada cum va fi urmatorul tren si rememorand fiecare calatorie pe care o facuse cu celelalte. Ia un creion tocit cu care isi adauga urmatoarele destinatii, dar observa ca nici pe cele pe care le scrisese inainte nu le respectase. Cauta o guma de sters caci gresise inca o data drumul pe care si-l pusese pe hartie. Cauta in zadar caci guma de sters se terminase de mult. Intoarce capul si o doamna ii intinde prietenos guma de care avea nevoie spunandu-i :
Sterge,dar de fiecare data cand te vei uita sa vezi pe unde ar trebui sa mergi intotdeauna vei fi tentata sa te intorci pe unde ai lasat urme…de creion tocit.
Sterge si pleaca, multumindu-i in graba!
*11*… doi …separati ... si totusi unul langa altul
Era acolo unde ar fi vrut sa fie intotdeauna…cu amintirea ei care inca mai avea o farama de viata.
Ezita sa il privesca in ochi de teama ca va disparea, asa cum reaparuse intr-o vara tarzie .
Deschide ochii si vede ca e real, insa ii e teama sa ridice privirea catre el…Daca o sa o doara, sau daca nu il va vedea la fel ca in amintirea ei?
11. Un numar, pe care din orice unghi l-ai privi e un ceva fara sot sau un ceva care face 2 .
A reinceput ceva ce pentru ea incepuse cu 11 in urma...a inceput pentru el ceva... despre care nu stia ca exista de acum 11……
Se priveau,incercau sa spuna ceva prin toate limbajele pe care le cunosteau, insa nici unul nu a reusit sa exprime nimic, doar sa simta.
Ea stia, ii era frica sa admita ca tremuratul celor 11 in tacere a revenit mult mai strident in simtirile ei, incercand sa ii transmita ceva .
Plecau amandoi undeva, nu stiau unde dar, totusi, o faceau.
Ea inca statea retrasa, undeva, pe un colt de scaun incercand sa se fereasca de privirile lui intrebatoare si totusi atat de aproape de el, cel pe care il iubise atat de mult fara ca nimeni sa stie .
Drumul ii fugea de sub picioare si se regasea in gesturile ei de altadata in care nu avusese curajul sa isi ridice privirea catre el insa acum era momentul sa isi dea dreptul la fericirea de a-l privi in ochi fara nici un fel de repros.
Mersese de atatea ori pe acolo dar niciodata nu vazuse nimic, acum de teama de a-l infrunta vedea si cele mai mici detalii din calea ei.
O privea si poate incerca sa ii inteleaga sufletul, sa incerce sa o descopere putin cate putin macar atat cat i-ar permite ea.
De cate ori si-a imaginat cum este sa ii fie alaturi fie si pe un scaun, pe un drum pe care si l-ar fi dorit infinit.
Era atata liniste in sufletul ei si parka, avand un aer de inocenta incerca sa ii fure o clipa de neatentie pentru a-l privi o secunda.
Nu de multe ori voia sa ii spuna ceva dar intotdeauna isi inghitea cuvintele de teama
Un paradox normal
Sta intoarsa cu spatele….la ceva…
La ce te uiti? Ce vrei sa vezi? O sora, o fiica, o sotie, o mama; toate la un loc si totusi niciuna.
Lumea danseaza in jurul meu si eu as vrea sa cant,dar nu am voce. Poate ca am sa scot un sunet dar imi este teama ca poate surzi inimi. Asa ca mai bine tac si ascult pasii celorlalti care incearca sa pastreze ritmul, unul haotic .
Am trait ieri, traiesc azi si tot ce stiu este ca imi doresc sa traiesc si maine
Nu vrei sa imi raspunzi ? Te las sa ma privesti dar numai din unghiul acela pentru ca daca m-as intoarce catre tine cred ca ar trebui sa imi acoperi ochii, doar asa… sa nu te poti vedea in cliseul lor; Doar stii bine ca si tu ai lasat o dara destul de vizibila …mai priveste-ma! Ce vezi ?
Ai vrea si tu un colt din cercul meu? Pentru ce? Te-ai invarti cu mine o data si daca ai ameti, ai cadea lovindu-te de mine si te-ai impietri de durere.
Stai acolo, esti bine! Ia-ti inima in maini si citeste-o, incearca sa intelegi de unde vii si catre ce vrei sa te indrepti! Nu ma mai privi, nu vei reusi sa vezi nimic doar daca iti voi permite eu; nu te stradui.
Sunt mult prea complicata…
Sta tot intoarsa si nemiscata, din umbra ei se vad doar buzele care i se misca vorbind si din cand in cand genele care clipesc foarte rar. In majoritatea timpului sta cu ochii inchisi. Ii e teama de lumina.
Incerc sa vad dincolo de ea dar nu reusesc. Nu ma lasa sa vad nici macar ce se afla in fata ei, vad doar o piatra pe care e asezata; ma intreb daca inima ei e mai grea decat acea piatra.
As incerca sa o descriu dar nu as putea spune decat ca vad un nor de fum .
In ea inca se mai simte un foc care mocneste si care asteapta sa fie intetit de ceva; daca focul ar putea vorbi sa imi spuna ce as putea face sa ii readuc flacara la viata.
Tace,nu mai spune nimic,poate a uitat.
In mintea mea, ma depaseste varsta, tocmai acum cand imi permit sa o arat.
Cred cu tarie ca pentru a evolua trebuie sa gresim mai intai, cum cred ca avem datoria sa invatam ce inseamna acceptarea, toleranta, iubirea, iertarea pentru a fi capabili sa ne dezvoltam in toate sensurile; insa nu consider ca avem datoria de a fi perfecti si nici nu cred ca asta poate exista in natura noastra umana.
Am vise, ganduri si dileme.Si imi caut drumul neincetat, exact ca si tine.
Am gresit de multe ori de-a lungul timpului. M-am aruncat in zbor cu ochii inchisi, CREZAND ca stiu ce vreau. Dar mai apoi, aterizand din intamplare, am realizat ca nu stiam sa zbor…
Doar dupa ce-am deschis 'Cutia Pandorei' si am cunoscut durerea, teama, nesiguranta, regretul, am invatat sa zbor si sa cobor. Am realizat insa, ca de fapt nu prea stiam unde. Si nici de ce.
Treptat, am inceput sa invat cate ceva despre ceea ce imi place, cine sunt de fapt si ce conteaza cu adevarat. Am prins curaj; chiar si aterizarea a inceput sa-mi iasa din cand in cand.
Acum STIU ce vreau. Si cand stiu ce vreau, dar sunt confuz, inseamna ca sunt sigur ca stiu ce vreau. De aceea stiu si ca pot, sau cel putin CRED ca stiu ca pot si..urasc sa fiu sigur.
Ma crezi?
Gradini ucise
Azi…e dimineata si reusesc sa imi beau cafeaua fara sa imi numar fumurile de tigara, fara sa vad prin tot ce ma acopera, nu ma simt sufocat de nimic si mai ales de nimeni.
Nu mai privesc in gol,fara sa vad capatul de dincolo de mine. Respiram reflectii de korund incolor ,ma imbatam cu mireasma trandafirilor negrii, traind cu iluzia ca doar eu ii atrag.
Plecam adeseori, nici eu nu stiam unde, dar sfarseam mereu in gradinile unui vechi castel pe unde ma mai raneam din cand in cand in vreun gard rupt sau in vreun spin taios si batran al vreunui trandafir mort.
Mergeam si atingand din mers flori ce isi lasau parfumul in urma mea, priveam catre ferestre vechi de unde ma urmareau stafii de mult inlantuite in camere de gala.
Isi tara haina si obosit de atata drum batut printre statui poleite, ale caror priviri ma intretaiau de fiecare data cand incerca sa intinda mana catre ele.
Nu eram obosit, doar voiam sa descopar tot, de parca mereu era prima data cand cutreiram pamantul ala care ma seca fugindu-mi de sub picioare de fiecare data cand il atingeam.
Mai mult de jumatate din gradini devenisera mlastina, pentru ca se saturasera de cate ori trecusem pe acolo si de cate ori le blestemasem existenta.
Ma las purtat de vant, care ma aseaza pe un jilt de lemn tocit de vreme, fara sa apuc sa ripostez ca nu as vrea sa ma odihnesc. Stau asezat si imi scutur haina, atata praf de aur avea pe ea ……. m-am murdarit atat de tare incat si acum mai am urme …dar se se vor sterge.
Ma uit in jurul meu si tot ce parea viu in ochii mei era de fapt o iluzie moarta, ucisa de realitatea altora.
Privesc din nou catre castel si vad o silueta…avea un mers repezit, urca niste scari pe care se parea ca nu le mai termina. Se oprea si parca ii vedeam pieptul miscandu-se incercand sa mai apuce o gura de aer, poate acelasi korund ale carui reflectii incolore le respiram eu.
Ajunge la ultimul etaj si se asaza multumita ca a invins scarile .
Sper sa nu cada caci castelul este fragil si se poate darama dintr-o adiere de vant.
Nu ar fi nici prima nici ultima fantasma pe care o vad, au urmat-o cu siguranta si altele, poate si eu, dar nu mi-am dat seama cand m-am desprins de mine.
E timpul sa plec din nou, de data asta fara sa bluestem… poate ca blestemul meu le ajunge pe toate acele fantasme care mi-au bantuit ascensiunea si la ce bun? Vor cadea singure si atat de usor.
Ma ridic usor de teama sa nu las vreo dara in urma mea si pasesc incet catre iesire. Nu am inchis nicio poarta pentru ca in gradina mea au intrat multi dupa cum au vrut si au stricat-o….
Voi reveni maine dimineata dupa ce imi voi termina tigara si voi face un gard inalt peste care sa nu poata sari nimeni, iar poarta pe care il voi sprijini va fi deschisa doar pentru cei ce vor vrea sa ma ajute sa fac curat in gradina mea, in mijlocul careia trandafirii mei negrii vor inflori.
Nu uita, ca si tu ai o cheie de la poarta mea…ascunsa undeva de surioara ta.
UN COLT DE OGLINDA
Toate lacrimile ei fusesera inghetate in toti anii aceia de durere, inima ei alesese in final sa bata din nou, putin mai tare; incepea sa simta ca se trezeste incet, amortita si fara dorinta de a privi inapoi.
Isi gasise un loc ferit de toti cei care o puteau privi, chiar in sufletul ei …tot ce isi revendica era un moment in care tristetea sa fie inchisa intr-o cutie a Pandorei fara a mai putea fi deschisa curand…nici macar de ea, singura care detinea cheia unui lacat vechi si ruginit.
In coltul ei de suflet, singurul in care nu patrunsese inca nimeni lua un loc cu fata catre un perete pe care voia sa isi rescrie pasiunea de mult pierduta. Abia trezita, se ridica in picioare … din nou… hotarata sa incerce sa isi corecteze randurile fara sa para ca adauga o doza de nebunie sau nesabuire.
Cu mainile goale, fara vreun condei, intinde mana catre perete si incepe sa corecteze cu o intrebare…
* Cum a fost posibil sa imi para rau ca am fost mai puternica decat am crezut ca sunt ?
Am plans destul, peste timpul care m-a aruncat in neant, am invatat ca pana si negandu-mi iubirea, mai devreme sau mai tarziu, se va intoarce, cerandu-si tributul care i se cuvine de drept.
Am plans destul! Ce ar putea el sa vada pe fata mea? Din nou, nimic…doar niste picaturi de ploaie inghetate.
Doar ploaie. De ce as incerca sa neg din nou cand majoritatea viselor mele sunt un haos si daca o sa incerc sa vad printre randuri voi vedea ca de fapt, ce nu m-a ucis mi-a dat mai multa viata.
Sufletul meu este un mare joc cu teste si inca incerc sa le rezolv, uitandu-ma spre viitor nepasatoare, cu un ochi in urma trecutului, incercand sa imi traiesc prezentul fara sa imi pese de ce va fi sa vina. *
Isi coboara mana putin obosita si priveste cu un aer de usurare, corectase ceva esential: incepea sa faca pace cu ea insasi, dar aceast lucru abia incepea .
Obosita, isi lasa capul pe spatarul scaunului privind, undeva, in celalalt colt al oglinzii.
O SECUNDA DIN INFINIT
Se spune ca exista Dumnezeu pentru fiecare fiinta in parte, pana si pentru cea mai mica insecta care sfideaza orice dimensiune, dar ma intrebam adesea unde este al meu, nu l-am prea simtit in ultima vreme.
Doarme? Nu cred .Vegheaza…Dar, asupra cui?
Peste cine si in ce fel? Poate ca atunci cand a ajuns la mine a atipit, o secunda din infinitate pentru el, ani pentru mine; cred ca s-a trezit cand mi-a auzit tipatul si poate s-a speriat de ceea ce uitase sa sufle asupra mea.
Nu e tarziu nici acum, mi-am spus, bine ca s-a trezit!
Da-mi o noapte linistita Doamne, as vrea sa dorm fara sa visez, fara sa tresar, fara sa realizez ca sunt vie.
Da-mi o clipa din infinitatea Ta in care sa nu-mi simt decat inima batandu-mi in piept.
Dintr-o data in viata mea a fost o secunda de liniste in care totul s-a oprit. Nimic nu misca ,nici macar vantul.
Toti erau in jurul meu ca niste papusi pe care as fi putut sa le mut asa cum doream, insa ceva ceva ma privea insistent…Era Destinul care m-a oprit…
*Eu iti sunt dat de dinainte de a te naste si trebuie sa ma iei asa cum sunt, doar cateodata ma poti intoarce, iar daca pot merge pe unde spui tu, o voi face. Ia o secunda din infinit si schimba ce vrei.
Pot sa misc ceva din toti si toate ce ma inconjoara? Pot sa intorc priviri ce sunt atinite asupra mea, fie si pentru putin timp? Nu as vrea sa ma mai simt atat de strapunsa de ochii lor.
Macar un pic.
Totul era oprit in jurul meu. Ma plimbam printre ei si voiam sa imi iau destinul de mana si sa il port dupa mine, macar daca l-as fi dus pe un drum rotund. Ne invarteam, dar macar il purtam putin pe unde voiam eu.
Treceam printre ei dar m-am oprit in dreptul cuiva, inima mea imi spunea ca trecuse prin viata mea intr-o clipita pamanteana.
L-am luat dintre ai lui si l-am pus langa mine. Il priveam si abia acum stiam de ce mi-a fost data clipa din eternitate…
Priveam prin el…S-a auzit un zgomot! Destinul… era acolo, intre noi… imi spunea sa ii inchid usa
